Vulcanii Noroiosi – Piclele Mari si Piclele Mici
Vulcanii Noroiosi – scurta descriere
Localizare
În extremitatea estică a Subcarpaţilor Buzăului, in anticlinalul Berca-Arbănaşi - Depresiunea Berca - avand ca limită estică Dealul Balaurului si limită vestică Dealul Banului este situată Rezervaţia Naturală Vulcanii Noroioşi, cea mai importantă rezervaţie de acest gen din tară.
Dezvoltarea tipică a aparatelor eruptive, modelarea spectaculoasă a microreliefului si activitatea prezentă a fenomenului dau acestei rezervaţii un caracter de unicitate la nivel mondial. Arealele aparţinând acestei rezervaţii sunt situate la o altitudine cuprinsă intre 300 si 550 m si acoperă cumulat o suprafaţă de aproximativ 30 ha.
Ca orientare cartografică, arealul este dispus la aproximativ 20 km NV faţă de oraşul Buzău.
Principalele atractii turistice
Rezervaţia Naturală Vulcanii Noroioşi este considerată o rezervaţie mixtă - de interes geologic, botanic si peisagistic – si este constituită din trei areale distincte: Pâclele Mari, Pâclele Mici şi Pâclele de la Beciu.
Importanţa geologică a rezervaţiei constă în însuşi noroiul expulzat a carui compoziţie demonstrează existenţa in adâncime a unor straturi de roci sarmaţiene si badeniene, precum calcare, gresii, argile, marne, sare, ce nu se regăsesc la suprafaţă.
Interesul botanic este datorat existenţei a două specii de plante halofile, un endemism la nivel de ţară - Nitraria schöberi- si un alt arbust cu o frecvenţă redusă pe teritoriul ţării noastre - Obione verrucifera.
Curiozitatea faunistică a acestui areal o constituie existenţa unor specii de termite si scorpioni, adaptaţi la condiţiile climaterice de aici.
Obiectul protejat al acestei rezervaţii, din punct de vedere peisagistic, îl constituie relieful neobişnuit - creat prin erupţiile de pastă argilo-marnoasă şi remodelat continuu de ploi.
De menţionat aici, aportul acestei rezervaţii in paleontologie si anume, resturile osteologice de mamut recuperate din zăcământul de la Berca in anul 1924, de cercetătorul Grigore Cobălcescu. In prezent, aceste relicve sunt păstrate la Muzeul de Istorie Naturală “Grigore Antipa” din Bucureşti.
Scurt istoric
Prima menţiune cu caracter ştiinţific, referitoare la existenţa unui astfel de fenomen pe teritoriul României, a fost făcută de către francezul Henri Cognard in anul 1867, cu referire la arealul denumit astăzi, Pâclele Mici, situat in comuna Berca, in urma unor prospecţiuni in vederea unor eventuale exploatări petroliere.
Ulterior, au fost analizaţi si descrişi de către Grigore Cobălcescu (1890), Grigore Stefănescu (1965) , Mircea Peaha (1965).
O descriere literara de valoare remarcantă ne propune Alexandru Odobescu, in lucrarea sa “Pseudokinegeticos”: “Dacă nu ştiţi şi n-aţi văzut, să vă spun eu, că acolo necuratul îşi are cazanele cu smoală clocotită. Pe sub pământ gâlgâie glodul noroios, mai rece decat gheaţa, mai negru decat ceaţa.”
De la conştientizarea importanţei ştiinţifice ale acestor areale din zona Berca si până la momentul in care se cer a fi protejate oficial de către statul român, au trecut destul de mulţi ani, acestea fiind declarate Monument al Naturii abia in anul 1924. Nu este deloc condamnabil aceasta, cât faptul că în prezent, nu avem suficientă conştiinţă de sine pentru a respecta si a răsplăti această frumuseţe şi minune a naturii.
Acest fenomen nu este unic la noi in ţară, el mai fiind semnalat si în alte zone, ca de exemplu in: Subcarpaţii Olteniei, Câmpia Moldovei, precum şi în arealele cu gaz metan din Transilvania.
În Europa vulcani noroiosi mai întâlnim în Italia şi în Azerbaidjan (zona caucaziană), cei mai mulţi fiind situaţi sub mări, cum ar fi spre exemplu vulcanii noroioşi din apele Norvegiei, cei din mările Caspică şi Barents. La nivel de mapamond, vulcani noroiosi au fost localizati in sudul si estul Africii, arhipelagurile dintre Asia si Australia, Noua Zeelandă şi in ţările ce mărginesc Golful Mexic.Dincolo de cei peste 900 de vulcani identificaţi in ariile de usact si alti 300 din platourile continentale ale bazinelor marine, se apreciază că astfel de vulcani sunt prezenţi şi în zonele adânci ale oceanelor.
Nu este de neglijat contribuţia tuturor acestor vulcani la bilanţul atmosferei terestre.
Ce sunt vulcanii noroiosi
Fenomene geologice, ce se manifestă prin emanaţii de gaze provenite din zăcămintele de petrol acumulate in bolţile anticlinalelor si aflate la o adancime de peste 3000 m. Numeroasele falii existente de-a lungul anticlinalului, in cazul de faţă, facilitează ieşirea acestor gaze la suprafaţă, antrenând, in drumul lor, apele freatice. Acestea din urmă dizolvă straturile de marnă şi argilă şi le transformă intr-o pastă noroioasă, de culoare alb-gri sau brun-cenuşie, care este expulzată prin aparate eruptive de tip conuri sau ochiuri vulcanice.
Prezenţa acestor gaze la nivelul platourilor se evidentiază prin băşicile formate in lavă noroioasă, ce curge prin aparatele eruptive si prin mirosul de metan si sulf sesizabil pe intreg arealul cu pricina.
De menţionat ca aceste fenomene nu au nici o legatura cu actvitatea vulcanica propriu-zisă.
Un caz aparte al acestor fenomene îl constituie aşa numitele “focuri vii” (Terca-Lopatari). Lipsa stratelor acvifere determina gazul uscat să se ridice la suprafaţă fară a mai putea antrena alte materiale, si să se aprindă spontan.
Elementele specifice arealelor populate de vulcanii noroiosi din zona Berca-Arbanasi
Platourile noroioase sunt suprafeţe relativ întinse acoperite cu noroi uscat, ce provine din aparate eruptive. Aceste platouri sunt afectate de şiroire, ravenare si de torenţi noroioşi, creând badlands-uri (cele mai avansate forme de eroziune şi cele mai spectaculoase elemente ale platoului vulcanic).
Totodată pe aceste platouri, printre aparatele eruptive, apar soluri poligonale noroioase, datorate evaporării rapide a apei din noroi, care determină fisuri de contracţie. În funcţie de adâncimea fisurilor, grosimea poligoanelor poate atinge zeci de cm, rezultând coloane prismatice noroioase.
Aparatele eruptive pot fi clasificate in funcţie de configuraţie in: vulcani noroioşi (aspectul unor trunchiuri de con), zalţă simplă (con izolat care nu depăşeşte 6 m si poate degaja si brecii, mâl si detritus de roci), crater noroios (in funcţie de consistenta materialului expulzat si de conditiile de mediu capătă înfăţişări variate), fierbător de noroi (caracterizat prin cratere cu diametre reduse – 0.5m), gloduri (ochiuri de apă bolborosind, fără proeminenţă – de multe ori cu aspect concav, datorită presiunii scăzute a gazului).
Torenţii noroioşi sunt scurgeri de noroi sub formă de şuroaie.
Areale apartinand Rezervatiei Naturale - Vulcanii Noroiosi - din Buzau
In spatiul Berca – Arbanasi sunt identificate trei areale ce corespund celor trei platouri noroioase cu nume generice: Pâclele Mari, Pâclele Mici si Pâclele de la Beciu.
Primele doua fac parte integrantă din rezervaţie, fiind monitorizate si aflate in administrarea directă a primăriilor comunelor Scorţoasa, respectiv Berca.
Pâclele de la Beciu denumesc un areal izolat de numai 20 x 40 m, aflat la o altitudine de 280 m, in nord-estul localităţii Beciu. Aici se găseste cea mai mică grupa de vulcani noroioşi ce prezintă aparate eruptive prea puţin conturate, datorate unei vâscozităti slabe a materialului expulzat, in pofida unei activităţi intense. Acest din urma fapt demonstrează volumul mare de rezerve de petrol, drept dovadă si prezenţa a nenumarate sonde, multe din ele fiind incă in funcţiune.
Pâclele Mici
Acest prim platou acoperă o suprafaţă de aproximativ 10 ha si este localizat la 10 km de localitatea Berca, pe partea stangă a drumului. Se evidenţiază printr-un număr mare de aparate eruptive cu proeminenţe tip trunchi de con – vulcani noroioşi - şi numeroşi fierbători cu diametre ale craterului extrem de variate. Aspectul acestui platou este neuniform, reuşind să delimităm trei tipuri de asocieri între elementele specifice unei astfel de zone.
O primă asociere de elemente, pe fondul unei activităţi vulcanice aproape inexistente, este punctată de un platou acoperit de o cuvertură predominată de nisipuri si argile, slab fragmentată si de câteva aparate eruptive reprezentate de fierbători şi gloduri. Un astfel de cadru este prezent in partea de est a arealului Pâclele Mici cu prelungire in partea de sud a acestuia.
Un al doilea tip de asocieri este cel întâlnit în centrul si vestul arealului. Aici sunt prezente toate elementele specifice , sugerând parcă aspectul unei uzini a Pămantului. Un număr mare de aparate eruptive de tip conuri cu inălţimi semnificative (2-8 m) si diametre ale craterelor pe masura (10-100 cm) - adevarate porti de materie finită . Fluxul tehnologic nu se opreste aici, el continuă prin scurgerea mai departe a lavei sub formă de limbi lungi (20-50 cm) şi contopirea ei prin uscare in întregul organism al platoului. Prin evaporarea apei din materialul noroios apar aşa-numitele soluri poligonale, urmând ca apa provenită din precipitaţii să formeze prin eroziune in acest material, o reţea complexă de rigole si ravene.
In restul platoului, mai exact in jumătatea nordica a acestuia, peisajul abundă în elemente precum aparate eruptive tip trunchi de con, cu proeminenţe reduse si cu cratere largi, materialul expulzat de acestea fiind unul cu o vîscozitate redusă , el impraştiindu-se necontrolat pe suprafaţele adiacente si rămânâd în stare fluidă chiar şi pe distanţe de cca 150 m. Dincolo de acest prim peisaj, urmează o zona aflată la altitudine ceva mai joasă, puternic fragmentată de elemente precum rigole, ravene si chiar torenţi adanci, interfluviile dintre ele formând creste, asa numitele badlands-uri (“pamanturi rele”).
Piclele Mari
Cel de-al doilea platou se întinde pe o arie de cca 20 ha si se remarcă prin dimensiunile impresionante ale celor trei vulcani situaţi în centrul acestuia. Diametrele acestor aparate eruptive măsurate la bază depăşesc 100 m. Dincolo de dimensiunile impresionante mai apar doua particularitaţi ale acestor aparate eruptive: spre baza acestora apar alte mici conuri , care de asemenea expulzează noroi printre alte noi fisuri create in straturile de rocă, iar materialul prezintă aici pelicule de petrol, evidente prin culori specifice. Sunt prezente ca si pe platoul precedent elemente specifice, precum torenţii noroioşi, solurile poligonale, rigolele si ravenele modelate continuu de ploi.
Și pentru că aici totul este la superlativ, sa precizăm si existenţa celui mai mare aparat eruptiv din rezervaţie. Acesta are de asemenea si activitatea cea mai intensă, expulzând prin craterul său o cantitate insemnată de material (noroi).
Flora si fauna de la marginea platourilor
Datorită concentraţiei mari de sulfaţi şi cloruri, pe platourile propriu-zise, vegetaţia lipseşte cu desăvârşire, aceste substanţe persistând chiar in proximitatea arealelor . Cu toate acestea o specie de arbust spinos, Nitraria schöberi , cunoscut la noi sub denumirea de Gărduririţa a gasit un mediu prielnic de viata. Este o specie halofilă (se dezvolta pe soluri sărate), face parte din familia Zigophillaceae, poate atinge înălţimi de 2-3 m şi este specifică regiunilor de stepă si semideşert, fiind răspandită cu precădere in Australia, Asia Centrala si estul Europei. Drept urmare, se consideră că această zonă, Berca – Arbănaşi reprezinta limita vestică a arealului acestei specii.
Cel de-al doilea arbust halofil (se dezvoltă pe soluri sărate), care se intâlneşte in apropierea acestor platouri, apare sub mai multe denumiri precum Obione verrucifera , Atriplex verrucifera, Atriplex glauca, Halimione verrucifera. Ea face parte din familia Chenopodiaceae si este un subarbust pitic specific florei mediteraneene, fiind răspândit în ţări precum : Algeria, Egipt, Israel, Liban, Libia, Maroc, Portugalia, Spania.
Pe lângă aceste doua specii , in arealele cu vegetaţie de la marginea platourilor se dezvoltă asociaţii de plante si arbuşti specifici silvostepei sudice: coliliile (Stipa pulcherrima, Stipa pennata), pirul stepic (Agropyron pectiniforme), iarba de sadină (Chrysopogon gryllus), ruşcuţa de primăvară (Adonis vernalis), saschiul (Vinca herbacea), Onobrychis vicifolia, Euphorbia nicaensis.
Pe dealurile din apropierea platourilor întâlnim pâlcuri de pădure cu stejar pufos (Quercus pubescens), subarboret , cum ar fi scumpia (Cotinus coggygria), carpiniţa (Carpinus orientalis), mojdreanul (Fraxinus ornus), liliacul (Syringa vulgaris).
Fauna din zonă este reprezentată in special de rozătoare, păsări si insecte. Frecvenţi sunt popândăul (Citellus citellus), iepurele de camp (Lepus europaeus) - dintre mamifere; prepeliţa (Coturnix coturnix), potârnichea (Perdix perdix), graurul (Sturnus vulgaris), prigorii (Merops apiaster), dumbrăvencile (Coracios garrulus) – dintre păsări; lăcustele, coşarii, greierii – dintre insecte. La această ultimă categorie se adaugă scorpionii si termitele, care desi se intalnesc de obicei in zonele tropicale si subtropicle le-a fost semnalata prezenţa şi în această zonă precum şi în alte câteva regiuni restrânse din ţară.
